Eram o familie obișnuită, prinsă în ritmul nostru liniștit, și nu ne-am gândit nicio clipă că lumea ni se poate schimba atât de brusc.

Ecaterina avea doar 7 ani. Viața ei era despre pisici, înghețată, joacă și trăznăi. Fix cum ar trebui.

Am început să vedem semne mici, unul câte unul: prea multă apă, oboseală, iritabilitate, nu mai lua în greutate. Ceva nu era în regulă și nu știam ce.

Am facut analize: ne arătau glicemia à jeun: 315 mg/dl. Iar la Urgențe, în aceeași zi, totul primește un nume — Diabet de tip 1. Timpul s-a oprit in loc.

Alte analize, branulă, perfuzii, înțepături din oră în oră, iar Ecaterina suferă cum nu a mai făcut-o niciodată.


Ne frângem.

Vine momentul primei insuline cu penul. O doare, plânge, iar eu sunt cea care i-a provocat această durere. Ea este atât de puternică...

Acasă, totul e mai greu. Cântărim, calculăm, notăm. Ajustăm timid dozele. Ne certăm. Suntem obosiți.

Frica ocupă mult spațiu. Punem senzor de glicemie, și vedem la 5 minute unde suntem. De ce am așteptat atât? Abia acum începem să înțelegem.

După două săptămâni, Cati revine la școală. Dl. Învățător a discutat deja cu copiii din clasă și o așteaptă. Cum intră pe ușă, toți o îmbrățișează. Parcă nimeni nu mai respiră, doar brațe mici care o strâng și o primesc înapoi.

Copleșiți, plecăm la Buziaș. Aici, în 10 zile, redevenim noi. Cati își face două prietene, la fel ca ea, și noi la fel. Suntem atât de recunoscători!

Acum graficele nu ne mai sperie, ci ne vorbesc. Le înțelegem, le anticipăm. Noi o privim și, pentru prima dată, nu mai simțim că alergăm după ceva ce nu putem prinde. Acum mergem în ritmul ei.

Dacă am fi avut ceva ca HeyGluco în ziua diagnosticului, multe nopți nedormite ar fi arătat altfel. Prin HeyGluco ne dorim să fim alături de cei care trec prin ce am trăit și noi.